„Odă în metru terapeutic” - filă de jurnal de pe vechiul blog (Mai 2014; 9 ani)

Recent am reluat ședințele de terapie, după o pauză de jumătate de an.

Am din nou un sentiment de trezie, de conștientizare a întregului, în timp ce viața obișnuită este o înlănțuire de trăiri pe bucățele, mici fragmente de viziuni. Ajung însă uneori la un far care aruncă lumină asupra întregului ansamblu al existenței și pot vedea mai bine lucrurile, adevărurile, ce este bine, ce este rău, ce este de făcut. Ce bucurie, această limpezime!

În general, viața noastră cu Veronica s-a desfășurat, din punct de vedere social, în salturi paradoxale, în întâlniri cu oameni care au văzut câte o fațetă separată a problemelor noastre și a trăirilor. Unii au spus “N-are nimic, sunteți exagerați, relaxați-vă”, alții au spus (sau au gândit, sau au acționat în direcția aceasta) “Ce bine totuși că nu suntem în locul vostru”; unii ne-au admirat, alții ne-au privit cu compătimire. Unii au dorit să ne ajute, alții au găsit motive pentru a-și vedea de drum; unii au tăcut când le-am cerut ajutorul, alții ne-au dat sprijin fără să le cerem.

Am încercat în toate palierele vieții să fiu atentă pentru a alege bine ceea ce o poate ajuta pe Vera în dezvoltare, ceea ce nu o dă înapoi și nici nu o ține pe loc. M-am concentrat să aleg oameni care să priceapă ce ESTE Vera, ca să o poată ajuta concret și mai ales, corect. Poate că aceasta este și principala motivație a acestui blog și, în general, a felului în care las deschisă portița între ea și lume.

Sunt oameni care admiră creatorul din ea și sunt oameni care o iubesc fără măcar să vadă că acest creator există. Sunt persoane care o resping și sunt alții care și-o doresc în preajma lor. Sunt profesori care se îngrijorează că nu vor putea face față unui copil ca ea dacă vor ajunge să predea dintr-a cincea la clasa ei. Sunt unii care se simt atrași de ceva-ul misterios al Verei, de gândirea ei out of the box, dar care preferă să stea departe căci nu se știe totuși ce „reacție nedorită” poate avea.

Locul Verei este încă incert în societate; o spun fără angoasă. Este un adevăr, simplu. Vera se află încă în căutarea unui loc compatibil cu structura ei specială. Un adevăr care ne ține în priză și ne determină să nu ne oprim din evoluție. În tot acest amestec de agitație, ironie sau bunăvoință socială, noi nu prea am fost “nici cal, nici măgar”, am balansat agil (sau uneori forțat) între clasificările, părerile și denumirile altora, în timp ce oamenii aveau totuși nevoie să-i pună o etichetă, fiecare din perspectiva lui proprie, ca să înțeleagă mai bine cu cine relaționează și de ce.

Terapia este acum un fel de țărm unde ne interpretăm jocurile ca să avem din nou putere să ne aruncăm în valuri. Este un loc unde venim cu toate bucățile noastre și le punem pe masă, un loc unde găsim un feedback limpede și lipsit de judecăți (atât cât se poate în această lume). Aici Veronica este privită în goliciunea și în complexitatea personalității ei. Aici aducem nu doar cărțile Verei dar și mecanismele ei nerodate, și realizările peste medie dar și rămânerile în urmă, toate plusurile și minusurile.

A vedea lucruri lipsite de evidență și a lucra eficient, cu răbdare – aceasta este calea noastră actuală. După fiecare ședință de terapie, simt că putem mai mult. Și eu și Tom și Vera. După fiecare ședință, punem început unei noi existențe, unor noi zboruri și posibilități. Și în acord cu încrederea noastră, totul va fi bine!