De la sindrom la IDENTITATE (2013, 8 ANI)

Un articol de pe vechiul blog IDENTITATE („O FETIȚĂ RUPTĂ DIN SOARE”): 

L-am scris pe la finalul lui 2013 (Vera avea 8 ani) când am schimbat adresa blogului: sindromasperger.wordpress.com a devenit identitateveronica.wordpress.com. Îl transcriu astăzi aici, pentru că vreau să păstrez în poveste și aceste analize și sentimente care mă ghidau în coordonarea vieții noastre pe atunci.

Schimbarea adresei nu este doar o modificare de cuvinte banale. Este un gest plecat din pornirea interioară de a călăuzi încet atenția și conștiința Verei, precum și a celor ce o îndrăgesc, dinspre sindrom către identitate, ca dinspre un mic ghiol (de unde, ce-i drept, culegem de câțiva ani imaculații nuferi ai sufletului ei) înspre oceanul nesfârșit al propriei personalități.

Este adevărat că Vera are acest sindrom. Dar încă și mai adevărat este că identitatea ei trece cu imensitate necuprinsă peste toate inabilitățile pe care le descrie diagnosticul. În universul ei interior această tulburare se pierde deja printre amănunte. Este necesar să începem s-o privim și altfel, nu doar ca pe un copil care wow, are Asperger și uite ce chestii senzaționale face, lume-lume, veniți, luați loc în stal și priviți: clownul va plânge astăzi, va face și minuni, va face și crize, va picta, va scrie cărți și între timp va umple cu lacrimi găleată după găleată; la final de spectacol dumneavoastră veți cunoaște pe viu care sunt mecanismele secrete ale plânsului iar manualele de specialitate vor păli pe raft în teorie și inutilitate. Nu, nu merge așa. Vera este un mic creator, este o minte genială și în același timp este un copil care își trăiește copilăria. Vera nu are datoria de a-i învăța pe alții cum să o înțeleagă. Este datoria mea ca părinte să găsesc oameni potriviți pentru acest lucru. Și o fac în mod intens de aproape trei ani, de când fetița mea cu o „tulburare din spectrul autismului caracterizată prin dificultăți semnificative în interacțiunea socială” a intrat în sistem.

Mi-am făcut cruce, mi-am transformat viața personală într-un cabinet de terapie individuală și-am făcut minuni, împreună cu ea și împreună cu cei câțiva oameni cu care am colaborat în timp. Tratat, răs-tratat, analizat, judecat, desenat, exprimat și explicat – sindromul rămâne pe loc, descris de aceleași simptome oarbe și rutinate. Dar Vera crește! Sindromul începe, dragul și sărmanul de el, să pară un fel de purice care spune Identității, ca unui elefant pe pielea căruia și-a găsit un sfert de milimetru să locuiască: Hei amice, ia uite ce tare tropăim noi!

Adunând cu zel creațiile Veronicăi, îndosariind, gestionând, împachetând, arhivând, fotografiind, inserând în cărți și tehnoredactând sute de pagini de viață – m-am gândit mereu că acesta este unul dintre motoarele care mă țin în priză: ideea că aceste cărți o vor ajuta pe Vera să se cunoască pe sine și să-și apropie oameni care au nevoie de ea, de ceea ce spune și face, de arta și înțelepciunea ei, de sensul pe care ea îl dă lucrurilor. Rostul cărților ei nu este de a o face “cunoscută”, ci fericită, împlinită, conștientă de rădăcinile ei și înconjurată de prieteni care să o iubească și să o ajute mai târziu în viață.

Cărțile Verei sunt ocazia ei de a fi ea însăși – nu pentru oricine și cu orice preț, ci pentru cei care, atrași de genul ei de creație, de farmecul ei “extraterestru”, se vor aduna încet în jurul ei ca o cetate de apărare. Pentru că și vulnerabilitățile Veronicăi sunt încă mari…

OPERA ei nu este decât ceea ce ea a trăit în mod firesc de-a lungul anilor, este viața ei naturală. Nu am adunat niciodată file de “Jurnal veronichez” cu gândul să arăt lumii ce geniu am născut eu, ce-am crescut. Nu doresc să fac un spectacol din originalitatea ei. De aceea voi continua să refuz politicos și ferm invitațiile de a ieși în mass media cu povestea noastră. Până când Vera va putea decide singură ce să facă cu “unicitatea” ei, noi părinții ei vom decide pentru ea. N-am să zădărnicesc eficiența anilor lungi și intenși de terapie împingând-o pe Vera în vârtejul opiniei publice.

Am să mă fac zid în jurul Copilăriei ei, cu riscul de a fi judecată și înțeleasă greșit. Nu asta are importanță. Ne-au smerit destul întâmplările vieții, ne-am maturizat și am ajuns să discernem lucrurile care ne reprezintă de cele pe care lumea se așteaptă să le facem. Suntem oameni simpli, părinți ca oricare alții și nu vom risca echilibrul și dezvoltarea copilului nostru nici de dragul expunerii și nici măcar de dragul celor care ar putea beneficia de informațiile furnizate de un „copil special” despre viața văzută prin proprii lui ochi. Invit cu dragoste pe toți cei care vibrează la creația copilului Vera să ne viziteze pe blog sau să ne ceară una dintre cărțile ei.

Veronica este o inimă rotundă ca un soare. Ea strălucește pentru cei care au nevoie de strălucirea ei. Și care vor veni în timp în jurul ei, ca niste planete dragi și prietene, spre a da împreună, la momentul potrivit, noi dimensiuni menirii ei luminoase și pentru a pune în valoare constelațiile de valori existente în fiecare dintre noi.