Diagnosticarea îngerului: Autism? / „Fata cu boala aceea a ei” or Just another analiză psy by Ana-Moam

Am observat devreme, în creșterea Verei, că nu i se aplicau teoriile normale de parenting; acel ceva puternic și în același timp mângâietor care o mâna pe ea în existență se manifesta împotriva aruncării timpurii în valuri. Ea avea nevoie de un incubator în care parcă toți ai casei trebuiau să crească odată cu ea, înainte ca ea să facă ceea ce venise să facă. Înainte de a-și manifesta un rol frumos, o viață cu mesaj, o cheie spre eternitate. 

Un anumit fel (nepământesc) de iubire se vădea a fi necesară iar eu mi-am asumat cu bucurie plenară maternitatea și rolul de cunoaștere a unui om-înger care își cerea dreptul să crească într-o disciplină liberă, centrată pe necondiționare și plină de dor ceresc. De aceea – cum spune chiar ea mai târziu – m-a ales pe mine să-i fiu mamă. Și îi mulțumesc în fiecare clipă pentru asta!

Pentru un timp, m-am făcut zid între ea și lume și am deschis porțile doar atât cât să nu fie rănită devreme, să-și întărească mai întâi spiritul, abia apoi urmând să-și dăruiască geniul celorlalți. Am lucrat la adaptarea și rolul ei social numai în măsura în care acest lucru s-a potrivit cu ceea ce era deja evident că e o menire, o cale hărăzită. 

N-am lâncezit niciodată nici în bucurii, nici în frici, nici în suferințe. Am urcat scara și ne-am văzut de treabă. Am creat mediul în care Vera să-și poată face călătoria spre planeta ei: Pacea inimii. Un proces pe care, de altfel, nimeni nu-l parcurge ușor, deși ne este tuturor atât de viu necesar. Mai devreme sau mai târziu, maturitatea aduce fiecăruia necesitatea vindecării, și ce bine știm toți cu ce eforturi mari reușim (dacă reușim!) să dezbrăcăm acele haine grele ale trecutului și toate acele reguli înghițite nemestecat!

Mi-era limpede că Vera a venit instrumentată pentru a-și rezolva de mică problemele generaționale, pe scurt: toate energiile joase au fost din start refuzate și topite într-o uimitoare și obsesivă IERTARE, care a fost prima mare virtute pusă de Vera în jocul vieții. Începeam noi înșine, părinții și bunicii ei, să ne vindecăm. 

Vera Simone a venit așadar pe Pământ cu scopul evident de a spori cantitatea de puritate sufletească prin care Dumnezeu contrabalansează vulgaritatea și zbuciumul acestei lumi. Natura angelică s-a arătat foarte devreme în jocurile ei constante cu ființele nevăzute, precum și în reacțiile ferme de respingere a vibrațiilor negative, a umbrelor și neadevărurilor. Și deasupra însușirilor ei fundamentale: putere creatoare, înțelepciune, geniul conceptualizării, putere de sintetizare, metaforizare a vieții, ș.a., s-a așezat să domnească o incredibilă și sfântă bunătate cu care atingea și preschimba totul în jur.  

Pe măsură ce creștea, devenea tot mai clar că ceva aparte („anormal”, în limbajul lumesc) poposise în colțul nostru de viață, ca un năvod împletit din mătase și aur cu care aveam să fim pescuiți de către o Lumină cerească și prin care aveam să filtrăm cantități uriașe din zgura destinului nostru. Dar cum să parcurgi drumul din peștera mitologică spre soare, când tot ce cunoșteam noi erau fantome proiectate pe pereții murdari ai grotei? Cum să privești direct în lumina orbitoare, fără ca acest lucru să nu-ți provoace durere? Cum să le spui altora că aceasta și nu alta este realitatea la care trebuie să râvnim, cu care trebuie să ne asemănăm?

Trebuia să facem ceva, să ne aliniem într-un fel normalității, să nu zgâriem  comunitatea prin manifestări de neînțeles. Încă de la grădiniță a devenit observabilă diferența dintre Vera și ceilalți copii. Nu se putea încă spune de ce și cum. Era doar unanim considerată altfel. Nu râdea și nu plângea niciodată din motive facile, lămurite, „ca ceilalți”, iar când avea emoții, nimeni nu reușea să-i priceapă manifestările și se speriau: „Nu e un comportament normal, doamnă, nu vă supărați că vă spun”, îmi explica o educatoare, exasperată, „nu înțeleg ce vrea, de fapt!”.

Pe copila Veronica o tulburau imperfecțiunile de concept, de caracter, de exprimare, de funcționare a vieții. O supăra lipsa păcii interioare a pedagogului (a oricui, de altfel) și nu se putea liniști în miezul războiului nevăzut pe care ea îl percepea clar, acut, tăios, cu ochii interiori. Orice inflexiune a vocii care nu venea din iubire, care nu era prietenie și bunăvoință, orice lipsă a răbdării și a altor virtuți la care ceilalți păreau a nu ști cum se ajunge – o nelinișteau și porneau emoțiile care stinghereau mersul firesc al unei lumi învechite în superficialitate și, prin aceasta, atât de nevindecată. Era o hipersensibilitate prin care își căuta cu înfrigurare Raiul în mijlocul iadului omenesc. Vedea dureros de clar acolo unde oamenii înaintau orbi, mecanic, spre ținte necunoscute, neconștientizate. 

Dascălii erau invariabil scoși din matca rutinei de către acest copil atât de diferit. Dacă, de plidă, o învățătoare spunea copiilor (așa, în glumă, dar cu iritare și apăsat) „măi, ia terminați cu gălăgia că… vă mănânc cu fulgi cu tot”, întreaga oră trebuia să se oprească și se declanșa un proces de analiză detaliată a expresiei respective: DE CE să se mănânce oamenii între ei? Și dacă era „doar un fel de a spune”, atunci DE CE folosesc oamenii aceste feluri de a spune, de ce nu exprimă adevărurile așa cum sunt ele? De ce nu spun oamenii exact ce vor să spună? Și asta de nenumărate ori pe zi, la fiecare expresie pe care inocența ei exagerată nu o putea digera și îi provoca suferință. Copilul blând, fericit și extrem de inteligent, care nu jignea, nu se revolta niciodată pe nimeni și pentru nimic – începea deodată să plângă și te punea în fața cuvintelor pe care le rostisei, iar plânsul ei (dublat mereu de o bunătate prea mare!) te obliga să te revizuiești ca om, ca gândire, ca stare sufletească, ca manifestare etică, morală. Îți venea să plângi și tu cu ea deodată, parcă de mila ta, de faptul că pricepeai în cele din urmă, uimit, ce deviere de la simplitatea vieții, a meseriei și a cuvântului creator declanșasei. Vedeai că disciplinarea omului, această valoare în virtutea căreia ai emis cuvântul violent pentru înger, te-a mințit, te-a otrăvit, te-a îmbătrânit, te-a acrit pe tine însuți și ți-ai pierdut astfel timpul primit pentru a iubi totul! Toată creația lui Dumnezeu. 

Cine a cunoscut-o de aproape pe Vera, a înțeles că nu a fost nicio picătură de răutate, răsfăț sau egoism în plânsul ei, ci numai un dor de perfecțiune înaltă, transcendentă, numai iubire lucrătoare! O iubire necondiționată cu care se născuse, pe care o căuta, o dorea vădită și între semenii ei și pe care curând avea să înceapă a o dărui ea însăși lumii. Parte dintre aceste nuanțe ale profunzimii Veronicăi au fost descifrate de către unii terapeuți, restul au rămas să fie exprimate în arta ei, o artă permanent vie și ghidată de sus. Era (este) un copil dăruit.

La grădiniță și în primii ani de școală nu puteai să scapi de întrebările ei: unde să fugi de îngerul materializat, a cărui conștiință terestră abia se cristaliza, având nevoie de enorme cantități de disponibilitate pedagogică pentru adaptarea la ceva ce era îmbibat de întuneric nedigerabil? Era obositor pentru oamenii maturi care aveau rol în educarea ei și totuși majoritatea acestora îi simțeau bogăția, îi bănuiau sursa, o îndrăgeau.

Devenise necesar să implicăm psihologii, trebuia să ne dăm la o parte din calea fluviului puternic al bunului mers social (atât de incompatibil cu fluviul de lumină și iertare care curgea în șuvoaie din prezența Verei) și să o „reparăm”, să moderăm mentalul ei prea plin, prea intens, prea divin, inadaptat social. Autist! Trebuia să ne supunem sistemelor și să zâmbim nepriceperii omului comun când vine în contact cu o fire atât de „dezechilibrată”. Exista, pentru cei ca Vera, o fantă a realității, o singură posibilitate de a o integra. Trebuia să o „diagnosticăm”. 

Acum, când privesc în urmă, îmi dau seama că așezarea Verei sub spectrul autist a fost în primul rând o metodă de a liniști societatea în care trebuia integrată, ca pentru a arăta celorlalți un bilet de trecere și a ne vedea de drum la adăpost de critici și priviri intrigate. Copiii s-au arătat ceva mai liberi mental în relație cu Vera, părinții însă erau circumspecți, nu înțelegeau și nu doreau complicații, fapt pentru care, în școala primară și gimnazială Vera a fost percepută ca fiind, cum a spus o colegă de clasă, „fata cu boala aceea a ei”, aflându-se tot mai ocolită și mai izolată. 

Cu toate acestea, diagnosticarea a mai însemnat și pornirea unui intens și atent proces terapeutic prin care întreaga familie s-a ridicat la un nou nivel de conștiință. Scara către Dumnezeu și către priceperea tainelor înalte, unde se află adevăratele secrete ale vindecării sufletelor noastre. 
Identitatea este sindromul lui Dumnezeu; autismul este denumirea dată de oameni pentru a construi sisteme, ca instrumente de ajutor în procesul complexelor noastre vindecări necesare. 

Povestea Verei rămâne însă, simplu, povestea Verei. Ea nu condamnă nimic, nu arată erorile nimănui, nu se erijează în adevăr universal valabil. Cu toate că Dumnezeu, Cel pe care ea Îl aduce cu perseverență în discuție, în relații și în artă, este cel mai înalt Adevăr al existenței și către acest adevăr am face bine să ne ridicăm din orice punct al firii, din orice diagnostic și pe orice versant ne este nouă dat. Dacă nu-L iubești pe Dumnezeu, nu ai cum nici s-o înțelegi, nici s-o ajuți și nici să te hrănești cu nectarul veșniciei pe care ți-l oferă Vera Simone.